Cine-cine-cine e albastru cu buline? (despre mine)

Notă de început: am buline dar nu sunt albastru. E doar un titlu fain.

Povestea mea începe aşa, deci. În dimineaţa zilei de 23 februarie a anului de graţie 2009, eu, alături de colegii mei de pluş stăteam la poveşti înghesuiţi şi fără aer. Erau murdari şi rupţi mulţi dintre ei dar pentru mine era o zi extrem de importantă. Tocmai aveam o revelaţie. Mi-am dat seama atunci că pot să gândesc în cuvinte! Simţeam că mă sufoc dar suportam cu stoicism toată presiunea. Ştiam că cineva are să vină după mine, din moment ce mă gândeam deja la viaţa mea pe lume.

Pe bulevartul Dorobanţilor, în Klausenburg, second-hand-ul în care eram găzduit primea deseori vizite din partea fetelor ieşite de la liceul de arte, chiar acolo, aproape. Trecusem de noapte cu bine, nu ne-a jefuit nimeni deşi începusem să-mi fac griji în oraşul ăsta. Nu apucasem bine să-mi dezmeticesc ochii aşa că nu m-am întrebat atunci de ce o mână de domnişoară scotoceşte în cutia mea şi a prietenilor mei. M-a apucat de cap cu degetele hotărâte, m-a scos afară, mi-a zâmbit şi-apoi m-a pus brusc lângă o casă de marcat. Bineînţeles că ştiam ce e aia o casă de marcat. Auzisem cu o zi înainte, în 23 februarie, de la unul din colegi (ce locuia la suprafaţa cutiei). În fine. M-a ascuns iar în întuneric şi nu m-a scos decât după câteva zeci de minute. Am auzit atunci o altă voce. Striga ceva de genul: Ana, ana, ce mi-ai adus din oraş? Probabil că se referea la ea. Cea care m-a luat din cutie. I-a răspuns cu Dia, uite. Pentru tine! şi m-a dat. Această dia ciudată, o fiinţă mai slăbuţă cu mâini mici m-a luat şi m-a analizat pe toate părţile. Zâmbeau amândouă. Şi mă întrebam .. oare cui o să mă mai arate? N-a trecut mult. Fiindcă ştiam să citesc ceasul, la 14:17 minute eram în faţa unui webcam încercând să fac o impresie bună celui de dincolo de ecran. Se pare că l-am impresionat, fiindcă, uite: Catalin(24/02/2009 14:18:35): e ex-ce-lent! Conversaţia a durat puţin, atât cât cei doi interlcutori mi-au găsit un nume, această Dia spunându-mi Marius, iar acest Cătălin spunându-mi Marius Casian. La 14:45 au zis amândoi că merg să fumeze şi m-au lăsat în sfârşit să respir.

(şi să nu uit, melodia mea de suflet e asta)