Milan Kundera – Cartea râsului şi a uitării
traducerea promisă. nu e perfectă. doar e.
Am tot calculat; la fiecare secundă, două sau trei noi personaje fictive sunt botezate aici. Din cauza asta, întotdeauna ezit să mă alătur mulţimii infinite de sfinţi Ioani-Botezători. Dar ce-i de făcut? E musai să dau un nume personajelor mele. De data asta, ca să vă demonstrez că eroina mea e doar a mea şi nu aparţine altcuiva decât mie (iar eu sunt ataşat de ea ca de nimeni alta), am să-i dăruiesc un nume pe care nici o altă femeie nu l-a purtat vreodată: Tamina. Şi mi-o imaginez frumoasă, înaltă, de treizeci şi trei de ani; e din Praga.
O văd, în gând, coborând pe o străduţă dintr-un orăşel de provincie, în vestul Europei. Da, aţi remarcat bine. Numesc doar oraşul care e departe, Praga, în timp ce oraşul în care se petrece povestea mea rămâne anonim. Asta înseamnă să încalci toate regulile perspectivei, dar… nu vă rămâne decât să o acceptaţi.
Tamina lucrează ca ospătăriţă în cafeneaua micuţă a unui cuplu. Cafeneaua asta produce venituri atât de mici încât soţul s-a angajat în primul loc de muncă pe care l-a găsit; Tamina a obţinut astfel serviciul rămas liber. Diferenţa dintre mizerabilul salariu pe care îl primeşte patronul în noul său loc de muncă şi salariul şi mai mizerabil pe care cei doi soţi îl oferă Taminei, reprezintă micul lor profit.
Tamina îşi serveşte clienţii cu ţuică de cidru şi cafea (e adevărat că nu sunt foarte mulţi, sala e mereu pe jumătate goală) iar apoi se întoarce în spatele tejghelei. La bar, aşezat pe un taburet, aproape întotdeauna e cineva care vrea să-i pălăvrăgească vrute şi nevrute. Toată lumea o place pe Tamina. Pentru că ştie să asculte ceea ce i se povesteşte.
Dar, oare, ascultă ea cu-adevărat? Sau doar priveşte, atentă şi în linişte? Eu unul, nu ştiu şi nici nu are asta importanţă. Important e faptul că nu întrerupe nici o poveste. Ştiţi cum e când două persoane tăifăsuiesc. Una vorbeşte iar cealaltă îi taie vorba: Exact aşa e şi în cazul meu! Eu… şi începe să vorbească despre ea până când cealaltă apucă, la rândul ei, să strecoare din nou un exact aşa e şi în cazul meu, eu…
Fraza asta, exact aşa e şi în cazul meu, eu… pare să fie un ecou care aprobă, un fel de a continua gândul celuilalt, însă, de fapt e o amăgeală: în realitate e o revoltă bruscă împotriva unei violenţe brutale, un efort de a ne elibera propriile urechi dintr-un fel de sclavie şi de a ocupa cu forţa urechile adversarului. Asta pentru că toată viaţa unui om printre semenii lui nu e nimic altceva decât o luptă pentru cucerirea urechilor celuilalt. Tot misterul popularităţii Taminei provine din simplul fapt că EA una, nu vrea să vorbească despre EA-însăşi. Şi acceptă fără nici o rezistenţă ocupanţii urechilor sale; şi nu zice niciodată exact aşa e şi în cazul meu, eu…

Daca Tamina ar scrie vreodata o carte, ar scrie cartea rasului, sau pe cea a uitarii?:)
poate că mai degrabă i s-ar potrivi cartea uitării, dar înclin să cred c-o va scrie pe cealaltă. sunt sigur că-i place să râdă, deşi ceilalţi n-o văd!
tu pentru care ai opta?
Sau poate ca Taminei ii este teama sa rada pentru ca, de fapt, ii este teama sa traiasca. Dintre doua drumuri, il alegem intotdeauna pe cel cunoscut ; Tamina prefera deci drumul amintirii decat un vid alb (viitorul)…de aceea nu rade (trairea), ci doar zambeste (contemplarea).